Nu pretind a fi caci m-as minti singura.
Mi-a placut sa fac mereu tot ce mi-am dorit deci victima clar nu-s.
Imi plac relatiile ideale si totusi in trecut le-am ales fix pe alea gresite.
Barbati cu vicii. Barbati periculosi. Barbati ciudati si mai ales barbati ce nu ma iubeau cum meritam ..desi ma doreau cu disperare.
De ce am facut-o atunci?
N-am avut minte?
Eu zic ca am avut. Prea multa pentru binele meu.
Am ales barbatii gresiti ca sa ma cunosc mai bine pe mine si sa aflu exact ceea ce caut.
Poftim? Da. Exact.
Nu te cunosti niciodata mai bine decat atunci cand esti langa o persoana nepotrivita.
Langa omul ce te determina oricand, ori sa o iei la fuga, ori sa-l lovesti.
Ce am vrut eu..nu este normal.
Stiu. Am riscat mult nu?
O femeie frumoasa si inteligenta ce a facut cu buna stiinta greseli.
Dar mie mi-a placut sa le fac. M-a ajutat sa inteleg oamenii mai bine.
''Tu nu vrei sa fii iubita. Nu te lasi."
Mi-o zisese asa dramatic asteptand sa fiu miscata. Sa plang. Sa ma schimb.
Dar hotararea mea era luata. Stiam ce fac si mai ales stiam de ce o fac.
Nu eram victima propriei mele persoane, eram doar o persoana ce a ales ceva.
Alegeam placere si jocuri. Lucruri distractive, Alegeam persoane ce nu le-as fi iubit vreodata.
"Pentru ca tu nu poti sa iubesti pe nimeni!"
Da. Daca lucrurile ar fi fost atat de simple.. sau eu.
Am o minte complicata ce mereu vrea lucruri aflate la extrem.
Ce-si cauta esenta. Ce cauta sa se inteleaga.
Ce cauta fericirea suprema.
Ce traieste pentru placerea de a trai.
Careia i-a placut imprevizibilitatea unui moment, unei zile, unei persoane.
Atunci cand am simtit prea mult, am inchis ochii pentru o clipa si am cautat sa inregistrez momentul. Sa ii pot da oricand replay. Uneori mi-a iesit.Pe mine nu m-a interesat atunci ca el suferea.
Ca era cuprins de o ura imensa si in acelasi timp de un sentiment de atasament extraordinar.
Eu ma uitam la expresia lui si tremuram in acelasi timp cu emotia lui. Nu de frica. De uimire. Sursa emotiei lui eram chiar eu. Si timpul se oprise pentru ca atunci noi eram legati. Mai legati ca niciodata.
Cand am plecat totul se transformase in ura. El ma ura si incerca non stop sa mi-o zica.
De parca asta ar fi schimbat ceva.
M-ar fi dorit la fel de schimbata cum se simtea si el...dar oare as mai fi fost eu daca puteam fi asa usor influentabila? Nu era fascinat de mine tocmai ca eram atat de puternica?
Am plecat mereu fara sa ma uit in urma. Niciodata nu trebuie sa privesti acolo.
Si atunci cand nici nu mai stiam ce se intampla si dansam pe ritmul unei melodii doar de mine intelese, m-a prins el. Atat de strans incat nu i-am mai putut scapa.
Si el este un rau necesar.
Raul suprem.
I-am si zis-o cu acea sinceritate oribila ce o am : Pe tine nu te-as putea uita.
"De asta nici nu vei pleca?"
-Da. Mi-ar fi si frica..nu stiu ce ar mai ramane din mine dupa.
Imi zic des. Sunt ceva autonom. Ceva mereu schimbator care se crapa/distruge si dupa se recladeste altfel. De fiecare data cand am plecat eram eu dar eu altfel.
De asta unii ati simtit nevoie sa va intoarceti? Ca eram altfel deci interesanta sau ca eram acceasi si mi-ati dus dorul?!
Intrebari fara raspuns. Pentru ca nu le vreau raspunsul.
Pe ei nu ii doresc. Pentru ca ei au fost necesari si atat.
Pentru ca eu sa fiu EU si sa ma iubesc mai mult.
Pentru ca eu sa ajung la EL.
Si mai ales pentru ca ei sa simta, macar o singura data, cum se simte sa ai viata tulburata pentru prima data de o femeie ce nu o poti uita usor.
Fie ea si eu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu