miercuri, 4 noiembrie 2015

Ce-i aia umanitate?!

Da-mi,si-ti dau.
Nu ma lovi ca te musc.
Daca ma distrugi,te distrug.
Nu vreau sa calc, nu ma fa sa o fac.
Nu ma rani pentru ca o sa te ranesc infinit mai mult.

Ma pricep sa ranesc oamenii.
Nu ma iubi pentru ca-s egoista.
CER enorm, dau putin.

Si imaginea aia, cand stateam cu o ea pe o banca.
Apare un copilas, o fetita ce vindea flori.
Avea cei mai tristi/patrunzatori ochi din lume ce ma taiau.
Ma durea pielea si pieptul ma apasa si tot o priveam.Nu puteam vorbi.
Prietena .. ii cumpara 2 buchetele de flori si-mi zice ''Avea ceva in privire,n-am putut sa nu-i cumpar.''
-Da, Stiu.

-Tu stii care-i scopul vietii? De ce dracului traim?
-Traim ca sa fim fericiti teoretic.. pentru ca oricand poate da o masina peste noi si sa murim. Atat.
-Serios? Sa fie totul atat de simplu.
-Pai de ce nu?

Ramanem amandoua tacute pe banca. Ne uitam la cer. La cladiri. La oameni la tot.
Cu vocea usor emotionata ii zic. Mi-a fost dor de tine. Sa stam. Atat. Imi place energia ta.
Si mie mi-a fost dor.
Beam un pahar de ciocolata calda proasta si zambeam. Chiar nimic nu conta atunci.
Fericire? Calm? Acasa? Doar viata? Nu stiu.
Eu n-am stiut niciodata sa traiesc.

Pe EL?
Pe el l-am cunoscut cu adevarat cand zaceam intinsa intr-un pat, aproape de coma alcoolica si ii urlam sa nu cheme ambulanta ca vreau sa mor.
Tot atunci i-am zis ca este un barbat bun si ca merita sa traiasca fericit.
Se uita la mine cu ochi mari si enervat imi zice: Si tu meriti, doar ca inca nu stii de ce.
2 ani a incercat. Si am incercat si eu.
Dar ce zacea in mine a fost mai puternic decat tot si atunci cand am reusit sa ma ridic la suprafata a fost prea tarziu. Pentru mine mai ales.

Ironic sau nu. Iar am ajuns fix in acelasi punct.
Tot jos. Tot alcool. Tot dorind sa mor.
Si un alt el ingrozit uitandu-se la mine.
Diferenta? Acum chiar voiam.
Si am si zis-o. '' Ma ingrozeste gandul ca nu vreau sa ma mai ridic. Ca nu mai am de ce. Niciodata n-am fost asa. Mereu macar de nervi ma ridicam. Acum totul e durere si e prea mult.''

M-a ridicat el. Am simtit momente cand m-a pus mai presus de el si i-am zambit.
Nu m-am asteptat la asta. Dar am avut nevoie de asta. Umanitate? Asta sa fi fost?

La urgente. 
Ma simteam rece si egoista.
O femeie plangea. Cineva drag ei avusese un accident.
Un doctor apare si ii zice direct ''Daca respira si ii bate inima nu ai motive sa plangi. Inca poate fi salvat''
Zambesc. Mi-a placut de el. Da. Este simplu. Viata chiar e simpla.
Uite fix asa. Inima bate. Respiri. Esti in viata. Mai poti bea un pahar de apa. Sa vezi cerul. Sa zambesti la cineva si sa-ti zambeasca inapoi.. dar uitam asta.
Si eu am uitat-o de prea multe ori.

Eu sunt Cinica.
Eu vreau dovezi mari mereu ca sa pot zambi.
Ma bucur greu de lucruri si de viata si nici macar nu-mi caut scuze.
Vreau Tot sau macar vreau sa nu simt durere.Tristete.
Stiu ca n-am dreptul sa cer vreo ceva dar nu pot trece peste asta.

Poate, odata, demult paharul pentru mine s-a umplut.
Durere,probleme,oameni aiurea,si nimic placut.
Atunci poate ceva s-a produs. Sau rupt. Si am ajuns ceea ce sunt.
Ma intreb de multe ori cati oameni oare nu-s fix la fel?
II vezi pe strada. Cu figuri acre, reci, dure, sau total inerti.
Inerti adica papusi de portelan, roboti.
Nu este mereu vina lor.

Nu devii ceea ce esti pentru ca vrei. Uneori ti se intampla.

De ce au nevoie oamenii aia?
De speranta. De dovezi. De altceva.
De unde o stiu ? Surprinzator ma pricep sa fac multi oameni sa zambeasca.
Sa simta. Sa treaca peste probleme
Dar pot sa fac asta doar cand SIMT ca pot sa o fac. Nu pot des.
Sunt in esenta un om ranit ce poate oferi prea putin, si este ok, accept asta.
Cand ofer, ofer fix ceea ce cineva are nevoie. Am vazut-o in ochii lor. Dar mi-e greu.

Confesiunea este simpla.
Ca multi altii, nu stiu sa fiu om. Dar am momente de umanitate. Scurte.
Vreau insa sa fiu. Pentru ca ceea ce sunt nu-mi da nici fericire, nici tristete, doar ma tine. Atat.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu